Pushkar

Nu cred ca exista ceva pe lumea asta care sa ma fascineze mai puternic si mai adanc decat Trecutul.

Raman uneori nemiscat cu ochii tinta la cate un gest sau o scena, ceva banal din prezentul de acum
si fara sa vreau imi apare in minte intrebarea: “oare de cate mii de ani s-a repetat pana acum
aceasta secunda? cati oameni or mai fi trait-o si oare cum au simtit-o ei diferit fata de mine?”.

Ce pacat de lucrurile si vietile de mult trecute la care nu mai avem acces decat prin fotografii si
marturii arhivate. Insa ce uimire si ce adevaruri uitate ne rezerva acele cateva coltisoare de
viata contemporana, pastrate cat de cat la fel ca pe vremea aparitie lor…

Undeva in mijlocul Rajahstanului, acolo unde incepe desertul catre Pakistan, gasesti un orasel
mic si linistit, pe numele lui Pushkar, unde ca turist, poti sa iti acorzi o tihna de cateva zile, obosit
deja de praful drumurilor prin multele sate indiene.

Asezarea, chiar de la prima vedere, tinde sa te pacaleasca putin, aruncandu-ti in fata frumusetea
arhitecturala si incarcarea religioasa ale unui oras provincial pierdut in mijlocul Indiei insorite…
Dar Pushkarul nu este numai ceea ce se vede, el ascunzand cu sine un “secret”: de sute de ani,
pentru 5 zile, candva in Octombrie sau Noiembrie, dupa cum se arata luna plina, locul se deschide
celor cateva zeci de mii de pelerini care vin sa se roage la singurul templu din lume al lui Brahma,
Zeul creatiei in religia Hindusa.

Insa despre sarbatoarea spirituala a Pushkarului, va rog pastrati curiozitatea pana la episodul urmator.
Ceea ce vreau sa va arat acum insa, pe mine unul m-a fermecat mult mai mult din insusi motivul cu
care am inceput acest episod, trecutul, istoria. Targul de camile de langa Pushkar, nu este numai cel
mai mare iarmaroc de pe continentul Asiatic, insa asa cum se intinde el peste cele cateva dealuri si
vai din desert, a reusit sa pastreze ceva din izul nomazilor care l-au nascut acum sute de ani.

Nu a fost pentru mine placere mai mare in toata India, decat sa o iau la pas cu doua ore inainte
de rasaritul soarelui si sa strabat cararile si dealurile acestei “asezari” atemporale, printre
oameni, corturi, mirosuri si ragete de camile, toate venite dintr-un trecut deloc recent.
Am incercat din nou sa fac abstractie si am eliminat toate lucrurile, unghiurile si elementele
care tradau ca ma aflu in prezentul acesta, incercand pentru cateva zile, sa imi spun ca sunt
undeva in anul 1900, 1800 si tot asa…

Spectacolul diminetii timpurii, cea cu mult dinainte de rasaritul soarelui, mi-a oferit ochilor
nepretuite scene ale vietii de nomad: oameni trezindu-se din corturi, ceaiuri si cafele facute la foc,
prima tigara din zi, sau verificatul vitelor de peste noapte.

Viata isi are aici ritmul ei, nici lent si nici rapid, ceva cu care incepeam sa ma acomodez incet,
total diferit de aiureala cotidiana inutila de acasa. Fiecare din cei de acolo isi cunostea bine scopul,
si anume acela de a transforma o turma de camile intr-o mana de bani. Discutiile si informatiile
stranse peste zi se sopteau intre prieteni la cafea in jurul focului, iar rabdarea si ziua aleasa pentru
incheierea unei tranzactii sunt capitale pentru incheierea unui targ multumitor.

Nu mica mi-a fost mirarea cand in prima dimineata, chiar inainte de rasarit, sa vad deasupra bietelor
camile cateva baloane cu aer cald, survoland targul cu turistii dornici de spectacolul rasaritului de la
inaltime.

Semne de contemporaneitate si de simt pecuniaro-turistic, da, dar sa nu credeti ca m-am lasat tarat
inapoi in prezent. Aparatele mele deja erau indragostite de ce se intampla jos si nimic nu ma putea
face sa imi alung interesul de acolo.

Cam pe cand apar si primele raze de soare de dupa dealuri, forfoteala si cautarea au ajuns deja
in toi,mare parte a intelegerilor intamplandu-se devreme in dimineata, caci altfel, incepand
cu ora 11:00, soarele si caldura acapareaza orice gram de energie.

Pana in Pushkar, nu mai fusesem in viata mea atat de aproape langa atat de multe camile.
Poate mai vazusem vreuna chinuita la un all inclusive in Egipt, insa nicidecum sute de camile,
cirezi intregi de animale atat de diferite de vacile si caii nostri mioritici.

Paseam destul de atent printre corturi si la o distanta confortabila de gatlejurile desirate;
necunoscandu-le temperamentul si reactiile (credeti-ma, daca le privesti adanc in ochi nu
prea iti dai seama ce anume au in cap), nu stiam de ce sunt capabile la apropierea unui strain.
Si chiar am sarit ca ars de vreo cateva ori cand am auzit in spatele meu o rotire brusca de gatlej
urmata de un ragait prelung din adancuri… De cateva ori mi-a sunat chiar si a amenintare,
caci pare-se ca fara sa-mi dau seama, ma apropiasem prea mult de junioarele din turma.

Avand aproape 2 metri inaltime, fara sa mai adaugam gatul si capul, au in majoritatea timpului
niste fete molcome si expresive, fiind niste animale calme si fara niciun fel de urma de
comportament violent. Viata fara ele ar fi practic imposibila in desert, iar pacurgerea distantelor,
caratul, agricultura, de neconceput. Aceste masinarii simple, (cat am fost acolo m-a chinuit o buna
bucata de vreme intrebarea “oare cati cai putere o avea o camila?”) pot rezista cam o saptamana
fara apa si hrana, daca li se face “plinul” de acasa. Iar la 5 mii de dolari, cat face o camila tanara si
in putere, credeti-ma, nu o sa o comparati cu nicio masina, daca ati vedea conditiile de trafic din Rajahstan.

Vanzarile se fac fie la bucata, fie cu turma intreaga, iar cele mai intense negoturi se dau in primele
zile ale iarmarocului cand locul este si cel mai impanzit. Drumul pana aici nu a fost usor, zeci si chiar
sute de kilometri distanta de casa, facand din participarea la acest eveniment un efort remarcabil.

V-am mai spus-o si in episoadele trecute si cu buna stiinta ma voi repeta; nicaieri nu poti vedea si
simti mai bine un loc, un trecut, o energie sau o stare, decat pe fata si in ochii oamenilor de acolo.
Pentru mine, si nu numai din punct de vedere fotografic, cele mai importante sentimente, trairi
si informatii dintr-o excurise, le culeg lasandu-ma cufundat adanc in privirile localnicilor.
Doar ei pot sa iti spuna cu adevarat unde esti si ce ar trebuie sa stii despre acel colt, lucruri altfel
netransmisibile prin cuvinte…

Cu majoritatea oamenilor pe care ii fotografiez de obicei, trebuie sa si interactionez intr-un fel,
fie inainte, pentru a le explica ce am de gand sa fac, fie apoi, macar si pentru a le arata imaginea
lor pe ecran. Este vorba despre acele cateva zeci de secunde in care te uiti in ochii omului
din fata ta, el in ai tai, si cautati reciproc semne de intelegere, de umanitate, dincolo de limbaj,
dincolo de altfel banalul “- ce faci? – bine”, un schimb rapid ce opreste automat orice posibilate
ca ceva original sa iti iasa din gura…

Pe mine unul, acele cateva clipe ma imbogatesc de o mie de ori mai mult decat orice templu,
shopping, ghid sau orice altceva ar putea suna tentant intr-o excursie pusa pe doua pagini de
pliant prezentabil.

Odata ce te deschizi in fata cuiva, mai ales atunci cand limbajul nu este cel verbal, comunicarea
sentimentelor intre cei doi este mult mai accentuata… te simti dintr-o data un alt tu, mai
aproape de el – un strain, de tara si de locul in care ai sosit.

Abia atunci prinzi gustul adevaratei civilizatii pe care o vizitezi. Voi incerca sa repet acest
sfat si cu ocazia altor episoade, nu de alta, dar sunt cu totul impotriva excursiilor pre-platite,
a ghizilor, itinerariilor si hotelurilor aranjate dinainte, totul pentru un confort fals care
iti rapeste orice sansa de a ‘Vedea’ cu adevarat.

Revenind la Pushkar si la scenele dupa amiezii intr-un desert, nu pot sa zic ca erau prea multe
de facut, soarele sorbindu-ti pana si cea mai mica picatura de energie sau initiativa.
Ceai, barfe, tigari…zile binevenite de repaos, un ritm urmandu-si calea bine batuta de timp…

Si cum totul se invarte dupa soare, in pasul si vointa lui, dealurile din marginea Pushkarului
se transformau la apus intr-o tabara intinsa cu iz de vacanta, cu focuri si buna dispozitie.
O cina incropita, un ceai la cortul vecin, cateva fumuri inainte de culcare si “azi” deja era o zi trecuta…

Chiar si acum dupa atata timp de la plecarea din Pushkar, nu as putea sa va spun ce anume m-a
fermecat mai mult in acel loc!? Sa fi fost simplitatea lui, trecutul, aspectul seducator al
desertului pastrat in minte din nemuritoarele filme cu Sahara de la Telecinemateca…!?

Nu stiu! Insa nu apuci sa vezi India in toata goliciunea ei, pana nu ai fost acolo. Iar acum la
aproape un an de la excursia mea, amintirile ramase sunt doar cele veritabile, spalate de timp…
Va invit in episodul urmator sa vedem o alta fata intima a Pushkarului, cea religioasa, stalpul
de rezistenta a Indiei; Vom merge impreuna in interiorul orasului si vom urmari una din cele
mai deosebite festivitati, tinuta pe lacul sfant, in noaptea cu luna plina care marcheaza sfarsitul
intregului festival.

Speram ca aceste episoade sa va prezinte ceva inedit ochiului vostru, iar efortul nostru, sa
impace faptul ca nu suntem nascuti nici scriitori si nici fotografi desavarsiti
Si cum fiecare episod se naste si traieste din energia ultimului si din entuziasmul trimis de voi
inapoi catre noi, nu uitati, daca v-a placut, sa trimiteti si la altii. Iar daca mai aveti rabdare si
pentru urmatorul, va puteti abona la casuta din stanga

Namaste!