Muncitor prin India

In mod sigur din cand in cand va trece prin minte cate o intrebare de genul “cum ar fi sa imi schimb
total viata, jobul, sa fac cu totul altceva in cu totul alt loc?” E o intrebare aproape retorica in zilele
noastre, toti o avem, iar acest gand nu necesita neaparat si un raspuns.

Insa cu sau fara aceasta intrebare in minte, oamenii continua sa fac aceleasi lucruri, ani dupa ani,
fie ca le place, fie ca nu! Si totul este in regula, tocmai pentru ca in mintea noastra ne permitem
aceasta scurta visare, aceasta relaxare de cateva secunde, de “cum ar fi sa…?”. Este intr-un fel,
o forma de manifestare a liberului nostru arbitru…

Insa v-ati inchipuit vreodata cum ar fi sa nu aveti aceasta alegere? Pur si simplu sa nu va puteti
permite acest scurt gand, stiind ca langa voi sunt mii, milioane de alti oameni care nu asteapta decat
o ezitare ca sa va ia locul si ca atare jobul pe care il aveti acum este singura optiune pentru
asigurarea existentei?

Cam asta este situatia celor care au avut “norocul” sa se nasca in castele Indiene inferioare; o vezi
si o simti, sunt peste tot, iar privindu-i, mie unul mi s-a facut rusine de unele ganduri si concepte
despre munca pe care mi le inoculasem pana atunci.

Nu cunosc multe despre sistemul castelor nici eu, dar putinul pe care mi-a fost dat sa-l aflu spune
ca este cel mai longeviv sistem de stratificare sociala. Piramida castelor este prezenta in societatea
indiana de cel putin 1500 de ani si se bazeaza pe un concept simplu: toti oamenii sunt creati inegali.
Atentie, nu spune ca toti oamenii sunt inegali ci ca sunt creati inegali. O mare diferenta!

Imaginile acestui episod incearca sa va aduca putin din muncile pe care le-am intalnit acolo, atat
cele ale unor oameni imobilizati intr-o anumita patura sociala cat si a altora, mai sus asezati, totul
fiind datorat numai locului si momentului in care s-au nascut.

Caramidarii, i-am vazut din masina in timp ce colindam satele statului Rajahstan (unul din cele
mai frumoase, vii si colorate locuri, aducand putin Maramuresului nostru). Prima data i-am zarit
ca pe niste furnici colorate in miscare, pierduti printre niste munti imensi, rosii si negri, de
caramida.

Dupa primii pasi printre ei, am inceput sa zaresc pe alocuri cateva zambete sub incarcatura de
caramizi pe care o purtau in cap, iar eu am citit asta in favoarea mea, ca pe o invitatie de a-i
fotografia.

Chiar daca pastram o distanta suficienta cat sa nu deranjez vreun echilibru, mi-aduc si acum
aminte sentimentul si presiunea pe care am inceput sa le simt. Imaginatia-mi incepuse sa-si produca
singura scenariul unor caramizi care-mi pica in cap, pe maini, picioare si aparate si nu-mi venea a
crede ochilor cu ce usurinta isi saltau caramizile, chiar si in stratul al 7-lea sau al 8-lea deasupra
capului. Ma uitam in spate, stanga si dreapta de trei ori pe secunda, speriat sa nu cumva sa le
impiedic… Am luat o caramida in mana, e cam ca la noi de grea…, inchipuindu-mi cum ar fi sa-mi pun
o greutate de 14 ori mai mare deasupra capului si nu numai atat, dar sa mai si dansez gratios cu ea
dintr-un loc in altul. Nu multumesc, asta nu era pentru mine!

Nu s-au oprit din munca nici macar o secunda, iar de obicei in India prezenta unui strain cu o camera
in mana produce senzatia saptamanii, tot satul fiind prezent sa-l evalueze. Ei probabil avand un plan
zilnic, singurul lucru pe care au continuat sa-l faca cat am stat acolo a fost doar sa-mi zambeasca;
mi-am dat seama cat de dificila si imposibila ar fi devenit munca lor daca sub caramizile acelea s-ar
fi aflat un suflet gol, chinuit continuu de intrebarea “cum ar fi fost sa…?”

Va spuneam in episodul trecut ca pentru a intelege India este nevoie sa o privim din cu totul alt
unghi. Va aduceti aminte sentimentul de frica si concurenta pe care l-am simtit imediat dupa
terminarea liceului, inaintea examenului la facultate, cand erau cam 20 pe un loc? Concurenta
aceea acerba, frica sa nu stai un an acasa? Multiplicati acel sentiment cu 50 si o sa aveti o mica
idee despre ce inseamna lupta in India. Bineinteles, exista si paturi sociale privilegiate care au
acces la standarde superioare de viata si munca, dar eu avand doar 40 de zile la dispozitie, am
preferat sa tin contactul cu oamenii mai “de jos”.

Fara vreo ordine anume, voi incerca sa continuu cu cateva meserii pe care le-am intalnit prin
“Infinita Indie”. Pe masura ce erau mai saraci si mai simpli, pe atat mai bine poftit si mai
relaxat ma simteam, asta fiind deja o regula care din pacate e confirmata peste tot prin lume.

Pe croitorul de mai sus l-am zarit din strada, avea usa larg deschisa, acoperita doar de o carpa alba
ridicata de vant… Nu mi-a trebuit mai mult decat sa fac pasul inuntru, si cu fata-mi pe care am avut
grija sa afisez deja putina curiozitate, am intrat si am spus “Namaste!” Ca o paranteza, si in India,
dar nu numai, cu un singur zambet, deschis si din suflet, dublat de respectul si cuviinta necesare
cand esti pe taramul altcuiva, darami orice fel de bariere lingvistice, sociale, de rasa sau culoare.
Daca zambesti, iti va raspunde la fel si vei observa cum se produce acel fluid misterios de
comunicare empatica intre tine si el, doi oameni straini de pe colturi diferite ale lumii.
Cuvintele raman inutile.

Omul de mai sus este un mester al Sari-urilor. Sari-ul este una din cele mai minunate vestminte
feminine pe care le-am vazut vreodata; o bucata de matase sau bumbac, lunga de cam 7 metri
care infasoara talia si umerii, adunand toate culorile lumii si oferind un spectacol splendid pe
toate strazile Indiei.

De la galben la rosu adanc, verde, maro, albe si negre, de la culoarea visinelor si pana la roz,
imaginati-vi-le pe toate laolalta inundand o strada Indiana la apus… (aveti rabdare, va veni
si acea fotografie in episoadele viitoare :). Modelele cele mai deosebite sunt facute de mana si
sunt necesare uneori chiar si cateva saptamani pentru o broderie.

Un alt job des intalnit in India este al celor care se ocupa de cafele si ceaiuri. Ii vezi pe toate
strazile, oriunde se gaseste un coltisor de umbra, zi si noapte.

O cafea sau un ceai costa 5 rupii (1 dolar este 45 rupii), si le ia un minut sa ti-l faca. Am baut
cam 4-5 pe zi – daca vreti sa incercati sa stiti ca am adus, am chiar aici in sertarul de la birou,
aduceti doar niste lapte si ghimbir si-l preparam impreuna

Stiu ca deja din relatarea mea multe par la absolut in India, insa un loc cu totul deosebit pe
piramida preferintelor mele, l-am rezervat mancarii. Arome, mirodenii, gusturi si mirosuri
atat de necunocute noua… In primele doua sau trei zile am respectat cu strictete povetile
primite acasa sau pescuite de pe net si ne-am ferit sa mancam orice “de pe strada”. Insa nu
te poti stapani sa mergi la nesfarsit printe tarabe cu tentatii si ispite culinare, asa ca am
renuntat la a ne pazi si pana la sfarsitul excursiei am mancat numai din cele mai dubioase
locuri, din oale fierte si preparate de la marginea strazii. Dupa cum vedeti, m-am intors, si nu,
intre timp nu mi s-a declansat niciun microb ascuns si periculos. (Si daca tot veni vorba, sa
stiti ca nu ne-am vaccinat inainte de aceasta excursie). Singurul remediu avut la noi au fost
cei 4 litri de tuica pe care i-am consumat zilnic inainte de masa – a fost suficient sa previna
orice problema de diferente digestive!

Oricine stie sa gateasca in India, chiar si copiii de 5 ani. Asadar am mancat de toate, de peste
tot si ma bucur enorm ca am facut-o. Cred in continuare ca nu poti sa patrunzi in spiritul unui
loc fara sa il poftesti si prin stomac. E ca si cum americanii ar vizita Bistrita si ar refuza sa
manance o pruna de la marginea gardului.

Chapatti sau Naan, in functie de procesul prin care este coapta, este painea lor.
Daca inchid ochii, as putea si acum sa-i simt mirosul cald…

Fiecare din oalele de mai sus avea un fel diferit de mancare; nimeriseram in mijlocul unei
nunti in plina strada si nu ne-au dat drumul pana cand nu am mancat din fiecare! Dupa a 4-a
deja eram terminat si am continuat sa mananc doar ca sa nu dau dovada de impolitete.

Mai jos cativa producatori si vanzatori de dulciuri, la mare cautare in India.

Piata de peste – carnea ramane un lux pentru majoritatea castelor inferioare.

Laptarul – strazile diminetii sunt impanzite de motociclete cu acele vase aurii pline de lapte,
adus de la sate la orase.

Pretul laptelui difera in functie de cat de mult a fost lungit cu apa sau nu.

Transportul si deplasarea in India nu sunt lucruri cu care sa glumesti. Masini, mici, mari,
motociclete, biciclete, tuk-tukuri, milioane de vehicule care se misca intr-o viermuiala de
nedescris, intersectandu-se intr-un vacarm al claxoanelor din care inca nu mi-am dat seama
cum puteau sa scape nevatamti. Dintre toti acestia, cei mai napastuiti sunt muncitorii de pe
riksha. O privire numai in ochii lor si-ti simti picioarele ca doua vergele tremurande, carand
in fiecare zi cateva tone pe o singura bicicleta. Nu castiga mai mult de 3-4 dolari pe zi.

Cu toate astea, poti sa ai un dram de noroc in plus si sa te fi nascut intr-o familie care a
mostenit un mestesug de orice fel, cum ar fi cel al fierarilor. Nu esti cu mult mai avantajat,
caci i-am vazut in acelasi loc, nemiscati, de dimineata pana seara.
Tot pentru cativa dolari doar.

Si sa nu credeti ca ati fi singurii cu aceasta meserie, nu, cateva strazi mai incolo am gasit
inca vreo zece.

Spalatorii de pe Gange din episodul trecut? Sunt mii ca ei…

Ii tineti minte pe vrajitorii de serpi? Ii vedeam la televior cand eram mici, mare mi-a fost
dezamagirea sa aflu ca in India ei au fost scosi in afara legii, din cauza maltratarii serpilor.
Fara colti, venin si fara ochi, saracele cobre nu mai reprezinta nicio amenintare, singurul
lor scop fiind distractia “turistilor autocar” ce platesc cele cateva biete rupii pentru a fi
aproape ”de pericol”.

Un aprozar ambulant

Vanzator de oglinzi la marginea strazii

Un pui de somn la amiaza

Croitori din nou

Farmecul culorilor naturale – 4 nuante diferite de rosu si asta nu e tot…

Vanzator de gaini

Si fauritorii de bijuterii din plastic. Barbatii topeau si roteau in cateva culori materialul,
sute de bratari pe zi, iar in incaperea alaturata se decorau cu margelute mici din sticla
colorata.

Mii si mii de vanzatori si mici meseriasi impanzesc strazile Indiei de peste tot.
Ei si familiile lor locuiesc, muncesc, mananca si dorm in acelasi loc, o camaruta nu mai
mare de doi pe doi. Camaruta langa camaruta pe kilometri intregi. Nu exista prea multe
alternative pentru ei, lucratorii indieni. Nu au optiunea de a-si imagina “Cum ar fi
fost sa…?” Piramida sociala intr-o tara cu un miliard doua sute de milioane de oameni
are cu totul alte restrictii si reguli decat intr-una cu 21 de milioane. Pe mine unul aceasta
diferenta m-a facut sa reevaluez ceea ce am, ce mi se ofera in prezent si inclusiv sa imi
dau seama ca sansa de a visa uneori la diferite alte lucruri este un privilegiu enorm care
chiar daca Pamantul este rotund, ea nu se afla pretutindeni!

Multumim pentru incurajarile si cuvintele frumoase pe care ni le-ati trimis dupa primul
episod. Din pacate ne-a luat ceva timp munca la cel de-al doilea, fiind si noi ocupati in
paralel cu… jobul

Va invitam sa urmariti aparitia urmatorului episod si va multumim pentru trimiterea
linkului si catre prietenii vostri

Namaste!