Copilarie “la cald”

Si-au mai trecut doi ani de cand ma umpleam de praful myanmarez, de la serile in care ma cazam in guesthousuri de zece dolari, de la diminetile in care Zaw Zaw ma lua in spatele motocicleletei lui si descopeream locuri straine, locuri ce-ti deschideau o pofta de viata si de nou…

Toate astea s-au transformat intr-un folder uitat pe undeva, din care mai reusesc sa extrag din cand in cand cate o poveste careia sa-i dau forma si sa o trimit catre voi.

Eram cam prin a patra zi de haladuiala prin Mandalay si deja ma obisnuisem cu locul, trecusem de primul impact de culoare si senzational pe care de obicei le simti imediat ce ajungi intr-o tara din Asia.

Este momentul in care flerul, norocul sau ghidul pe care il ai langa tine, te pot duce mai mult inspre inima unui loc sau, daca-ti sunt potrivinice, te pot pastra un simplu turist de exterior. La mine nu au fost nici flerul, nici norocul, a fost Zaw Zaw, ghidul cules de pe strada datorita zambetului larg si englezei din 100 de cuvinte pe care si asa, greu o gaseai.

Lasand-ma asadar in voia lui, prin ulite intortocheate si curbe zapacitoare (Mandalay-ul, fosta capitala a Myanmarului are aspectul unui orasel de provincie cu imasuri de tara) am ajuns in cea mai neasteptata locatie! O topitorie de metale.

Povestea care mi se desfasura in fata ochilor nu era neaparat despre fotogenia metalului rosu, de la a carui culoare nu puteam sa imi iau aparatul, cat mai ales despre aceeasi si aceeasi scena care mi se revela a nu stiu cata oara – atitudinea orientalilor fata de munca.

Incerc sa va povestesc despre ceva ce nici eu nu-mi dau seama cum imi ajunsese in perceptii. Un fel de respect, de supunere care pluteau in aer. Nu o supunere impusa prin forta, ci una dorita, hranitoare, datatoare de viata, fata de munca si fata de sansa de a putea face ceva. Ma intrebam cum se impaca aceasta seninatate cu lupta noastra, a occidentalilor, de descoperire a adevaratei meniri, a acelui lucru pentru care ai da orice ca sa devina vocatia ta, zi de zi, pentru restul anilor!?

Dintr-o data nu mai eram turistul timid si confuz de pe strazi! Intrasem in inima unui oras, in locul lui cel mai ferit privirii, acolo unde il descoperi vulnerabil si adevarat.

Copii de varsta desenelor animate paseau printre balti de metal incins asezand forme in nisip. Ironic, nu era o joaca in nisipul fierbinte al marii. Aveau o dexteritate ce m-a facut sa ma rusinez de frica pe care o simteam pasind printre baltile de lava. Probabil de aici se nastea impacarea si acceptarea destinului, de la varsta aceasta la care inca nu poti sa discerni, iar ceea ce esti invatat de mic devine un laitmotiv al restului vietii tale.

Ma desparteam de Mandalay in acea dupa-masa si mi se intampla din nou acelasi luru: imi spuneam ca voi reveni in acel loc, inarmat cu timp, cu cateva carti citite in plus si poate cu un simt al observatiei mai fin, care sa imi arate dimensiuni nedescoperite la prima mea vizita.

Nu s-a intamplat si nici nu este inca in plan. Am ramas doar cu fotografiile de atunci si cu cele cateva impresii pe care am reusit sa le adun in graba unei dupa amieze.