Pescarii din Kerala
Va intrebati probabil, in suita de teme indiene pe care le-ati vizionat pana acum, ce o mai fi si
asta cu pescarii!? Ce rost isi are si oare de ce mi-a atras atentia…!? Da, sunt de acord cu voi,
pe meleagurile extra-Carpatice, pescuitul inseamna fie o mulineta langa un gratar cu mici, fie o
dinamita plasata bine si bani de tigari pe doua zile. Nimic foarte fotogenic!
Insa lucururile arata cu totul altfel intr-o tara inconjurata de doua mari si care isi intinde
punctul cel mai sudic pana adanc inspre Oceanul Indian.
Dupa aproape o luna de batut satele si oraselele Indiei de nord eram deja foarte atasati de tot ce
vazuseram, de oameni, porturi, strazi sau feluri de mancare. Nu am fi schimbat pentru nimic in lume
Nordul Indiei, dar ceasul ticaia si din cele treizecisiceva de zile mai ramasesera cate sa le numeri
pe o mana. Era momentul sa facem o schimbare radicala si ce fel mai bun sa se intample asta decat
aruncandu-ne spre celalalt capat al Indiei!? Sa ne intelegem: cei din sud nu vorbesc acelasi dialect
cu indienii din nord, iar de aici deduceti pleiada de diferente la care ne asteptam. Totul era altfel.
Nu va spun despre Kerala decat ca este cel mai sudic stat al Indiei, impresurat de o vegetatie
luxurianta si o Delta superba, plantatii imense cu ceaiuri si condimente, un muson devastator care-l
colinda 120 de zile pe an, toate astea facandu-l unul dintre cele mai vizitate locuri de pe Pamant.
Cum cele peste 5 saptamani de fotografiat ma cam epuizasera, luasem decizia ca spre finalul excursiei
sa ma relaxez intre valuri si pe la tavernele cu peste. Dar sa nu va inchipuiti ca am si reusit! Nu!
Si nici voi nu ati fi putut daca v-ar fi fost dat sa va apara in fata ceva in genul scenei de mai jos
Un sir de oameni rasfirati, tragand din greu de capatul unei sfori, ca si cum de cealalta parte a ei
nu s-ar fi dat clintita o jumatate de insula uitata in larg.
Cam asta mi-a fost primul gand vazandu-i, caci prea abitir trageau toti intr-un ritm bine potrivit si
privind in larg spre un punct fix caruia eu inca nu reuseam sa-i dau vreun inteles. Metoda de pescuit
este una foarte ingenioasa si diferita fata de tot ce mai vazusem pana atunci: o plasa imensa, lunga
de o suta de metri si lata de 10, este carata in larg cu barcile si scufundata in mare.
Navodul se arunca la intalnirea a doi curenti si este lasat cateva ore sau chiar peste noapte. Cele
doua capete ale plasei sunt continuate de franghii lungi care ajung pana pe mal, si care trase afara,
la inceput intr-un unghi larg si incet, dupa care din ce in ce mai repede si strans, aduna toate
bancurile de pesti nimerite prin zona.
Va ganditi probabil “ei mare branza, vreo 30 de zdrahoni care trag o sfoara din apa si la final
mananca si peste”. Da, asa mi s-a parut si mie, pana in momentul in care m-am pus in rand cu
ei pentru cateva minute…
Plasele din imagini erau intinse la 2 kilometri in larg si scoaterea uneia singure din mare dura cam
2 – 3 ore. Primul, cel din fata valului, tragea plasa inspre tarm, mergand cu spatele pana ajungea
sa fie ultimul in coada, moment in care il inlocuia din nou pe primul, acelea fiind singurele secunde
de odihna pentru spate si picioare.
Si cum doua trei tone nu se lasa asa usor tarate afara din apa, mi-am dat seama si de rostul acelor
strigate ritmate care se auzeau inca de la cateva sute de metri departare: erau menite in a-i ajuta sa
pastreze acelasi ritm, altfel greu fiind pentru doar unul sau doi chiar si macar sa clinteasca enormitatea.
Imaginati-va facand asta pentru cateva ore in continuu, o data sau de doua ori pe zi, in soare sau
ploaie, fara sa aveti nici cea mai mica banuiala despre ce va scoate plasa.
Genul de pescuitu pe care il vedeti in acest reportaj, nu avea nimic de-a face cu o activitate de
weekend, caci de ceea ce scoteau plasele din apa depindea nu doar hrana comunitatii locale ci
si a altor mici insotitori 
Iar cand in sfarsit se apropia momentul adevarului, dupa ore bune de robie, agitatia si ritmul
cresteau, fiecare avand o parere despre ce era in plasa si cum era mai bine sa o traga, mai spre
stanga sau dreapta, mai tare sau incet.
De foarte multe ori, “incarcatura” nu este cea sperata sau pe masura greutatii plasei trase afara… insa
asta s-a repetat de atat de multe ori, incat dezamagirea este doar pusa pe seama pestelui care nu a
trecut prin dreptul lor de data aceea…
Intr-o zi proasta, sa intampla sa nu fie mai nimic de impartit…
In schimb, in alte zile norocul si navodul sunt atat de incarcate, incat cu greu se pot scoate din apa.
Iar in momente de triumf, bucuria si energia cresteau la cote maxime, si parca-mi aduc si-acum
aminte de sclipirile pe care le aveau in ochi gandindu-se la ce urmau sa incaseze la piata de peste;
bani cu care nu va ganditi ca faceau cine stie ce in afara de a-si cumpara niste tutun si poate o
sticla de whisky (nu rau dealtfel).
Plasele prea burdusite, puteau ceda oricand valurilor, asa ca pestii cei mai mari erau culesi unul cate
unul si pusi intr-un loc comun sigur, urmand sa li se faca mai tarziu “evaluarea”.
Daca v-ati inchipuit vreodata ca momentul succesului si clipa impartelii ar fi mai facile in alte locuri
decat la noi, v-ati inselat… Dupa ce treaba a fost terminata si cand urma practic cea mai simpla
chestiune de facut si anume valorificarea capturii, se starni intre pescari o galceava din care nu eram
capabil sa inteleg mare lucru.
In timp ce unii vroiau sa imparta pestii pentru familii, probabil ceilalti trageau mai mult inspre a-i
vinde la piata; mai mult de atat nu am dibuit, insa de unde stateam eu, dupa asemenea hal de efort
si o plasa atat de plina, zau daca nu m-as fi bucurat 2 zile de eram in locul lor!
Nu stiu cati dintre voi ati mai vazut sau v-ati mai inchipuit un astfel de pescuit, insa pentru mine
unul, a fost una din scenele despre care stiu ca exista acolo undeva intr-un colt de planeta, doar
asteptand sa le descoperim.
Obiceiuri, oameni, fapte si intamplari… scene de viata noi, care nu neaparat trebuie sa insemne sau
sa ne invete ceva… Cred ca este indeajuns sa ramanem si doar cu simplul gand ca Pamantul este o
infinitate de culturi, ca oamenii sunt in acelasi timp diferiti, dar in esenta aceiasi…
Kerala a fost ultima parte a unei excursii ce ne-a purtat peste cateva mii de kilometri din India, iar
ceea ce ati vazut in cele 6 episoade de pana acum este doar ce s-a putut inchega in cateva teme
prezentabile. Situatiile si scenele carora le-am fost martori au fost insa mult mai multe si nu as avea
cum sa vi le prezint intr-o succesiune logica. In India totul ti se deruleaza prin fata ochilor cu o
succesiune uimitoare din care iei atat cat poti.
Speram ca si acest episod a reusit sa va tina interesul cald si poate sa va apropie inca putin de…
o calatorie a voastra, si va invitam sa mai aveti rabdare pentru o ultima parte (in cateva zile), din
ceea ce a insemnat aventura Indiana.
Multumim celor care ne-au ajutat prin trimiterea acestui reportaj catre prietenii lor, a insemnat
mult pentru noi primirea acelor mesaje de apreciere din partea unor oameni ale caror nume nici
macar nu le cunosteam pana atunci
Namaste!
Si nu uitati ca va puteti inscrie in casuta din stanga pentru primirea automata a viitoarelor reportaje.
