Satul cambodgian

Din momentul in care ti se intampla sa simti pentru prima oara suflul Planetei pe care traim,
nu cred sa mai existe drum de intoarcere, inapoi la gandurile de dinainte, caci intreaga fiinta
incepe sa iti lucreze catre un singur scop: cum sa fac sa plec din nou…!?

Grija castigului material, al metrilor patrati in proprietate si al carierei doar in slujba
cifrelor, isi dau de gol veninul si realizezi, tu cel nou intors de pe meleaguri straine,
cat de mult te-au tinut pe loc…

In ‘inima’ Cambodgiei nu se ajunge usor deloc. Te tin departe mai ales pachetele turistice
care ti-o ofera in 3 zile, imediat dupa Vietnam si Laos si strecurata usor inainte de un ultim
cocktail in Thailanda. Cum am ajuns noi acolo? Povestea pe scurt, caci exista si una mai lunga,
este ca ne-am luat dupa povetele lui Ispirescu si din toate tarile Indochinei, am ales-o pe cea
mai saraca…

Daca m-ati fi pus inainte de a pleca, sa scot tot ceea ce stiam despre Cambodgia in cateva
cuvinte, v-as fi spus de razboi, de Pol Pot, bombele cu nitrogen si filmele copilariei cu Rambo
si Chuck Norris. Cam putin si superficial, da, insa cam asta a fost ceea ce imi oferise
mass-media. Si cred, de fapt sunt chiar sigur, ca in clasa a 4-a mi-a scazut un punct la geografie
pentru ca nu retinusem ca are capitala la Phnom Penh. Am avut insa surpriza, asa cum se intampla
cand te bazezi doar pe impresii, sa intalnim o tara autentica, cu multa traditie si foarte
pitoreasca.

Cam cat de la Cluj pana la Constanta, Cambodgia este o tara inca anesteziata de trecutul recent,
dar care prinde parca a se uita timid spre viitor. Clipa care conteaza este inca ‘cea de acum’,
graba nu i-a stricat pe oameni, iar frica zilei de maine e luata in deradere.

Primul episod pe care vi-l aducem si-a gasit inspiratia direct in inima acestei tari, in izvorul
civilizatiei sale. Pe satul Cambodgian l-am gasit exact asa cum ni-l imaginam: in plina natura,
cu o vegetatie luxurianta, aglomerat de copii si biciclete, spalat de ape in sezonul ploios si
toropit de calduri mari in rest.

Viata in acest perimetru poate fi redusa la cateva elemente simple, interdependente. Eliminati
unul din ele si Cambodgia, asa cum am vazut-o noi, nu ar mai exista: Lacul Tonle Sap, orezul,
pestele si buddhismul.

De ce spun asta? Pai haideti sa va explic: Tonle Sap, nu este nici lac, nici rau, nici mare, nici
mic…, este un organims viu, in mijlocul Cambodgiei, un personaj mitic care traieste dupa
propriile-i reguli si taraie dupa el viata a milioane de oameni.

In lunile in care musonul pune stapanire pe Indochina, Lacul isi mareste suprafata de peste 8 ori,
iar adancimea lui transforma jumatate de Cambodgie intr-o Delta imensa. Imaginati-va ca locul unde
inainte se afundau gainile in colbul de la marginea drumului, cateva luni mai tarziu devine fundul
apei, de unde culegi kilogramele de peste.

Fara acest ciclu aparent imperativ al naturii, oamenii nu ar avea din ce trai, caci campurile nu
s-ar iriga, orezul nu s-ar prinde si pestii nu ar mai avea unde sa vina…

De aceea spuneam, viata in Cambodgia este legata si se desfasoara in mare parte, in jurul apei.

Casele, sunt toate suspendate pe piloni, 3-4 metri deasupra pamantului, pescuitul fiind preocuparea
principala in sezonul ploios. Dupa cateva zile, mie unul incepuse chiar sa mi se para normal, de
vroiai un peste la amiaza, sa-l pescuiesti de pe prispa casei, evenual uitandu-te la televizor.

Mi-am adus aminte, vazandu-i pe micutzii de mai sus, ce bataie crunta am primit de la tata cand prin
clasa a doua, fugisem de acasa la scaldat la rau… Pe cand aici, la celalalt capat al lumii, toti
parea parca nascuti in apa…

Familiile, cu doi, trei sau chiar pana la sapte copii, sunt extrem de sarace si ca atare lipsite de
griji. Casele in care am intrat cu cea mai mare libertate din partea lor, erau in general goale,
avand doar rolul de a tine agatate niste hamace si cateva strachini care delimitau bucataria.
Ce ne-a surprins, a fost lipsa usilor de la intrare, si faptul ca inauntru incaperile nu erau
compartimentate; totul se intampla intr-o singura incapere, foarte mare, trei generatii vietuind
impreuna…

Am fost uimiti sa vedem cat de frumosi sunt copiii Cambodgiei. Culoarea pielii apropiata de cea a
ciocolatei cu lapte, parul negru si fin, ochii usor migdalati intorcandu-ti o privire pe cat de
curajoasa, pe atat de linistita.

Cambodgienii nu mi-au parut neaparat un popor de oameni chinuiti de povara muncii, la fel ca si
indienii, si cum probabil se obisnuieste prin tot acel colt de Asie, travaliul intens nefiind scopul
pierderii intregii zile. Dar toate astea, pana la orez!

Respectul acestor oameni si dragostea cu care se ocupau de boabele de orez, de la plantarea pana la
gatirea lui, imi semana a un ritual religios, minutios si extrem de atent perpetuat. Nu era nimic
mai mult decat ceea ce va spuneam mai sus: dependenta vietii din Asia de boabele mici, albe.
Agricultura rudimentara, fara substante chimice sau utilaje pentru productia in masa, au pastrat
Cambodgia curata si cu o alimentatie naturala.

Nu va inchipuiti ca in Cambodgia am mancat doar orez, nu…, nu am rezistat, tarabele fiind pline de
fel de fel de “delicatese”…:),

iar pentru a va starni putin pofta, va spunem ca una din placerile locale consta in ouale cu embrion
clocite la soare timp de 25 zile, o delicatesa din care am fost poftiti sa ne ospatam si noi…
Nu s-a intamplat, insa !

Lasand gluma la o parte, pentru a intelege ceva din aceasta tara, noi strainii, avem nevoie sa
patraundem mai adanc in ceva in aparenta de neglijat: relatia cambodgienilor, a Asiei in general cu
orezul, este una extrem de importanta, aceasta fiind seva existentei lor in ultimele sute de ani.

Satul Cambogian pastreaza un iz aparte. Nascut in mijlocul naturii, cladit pe apa sau pe uscat,
iti lasa impresia unui loc uitat intr-o oaza de liniste, iar oamenii, modestia, orezul, apa si
pestele ne-au facut inca o data sa ne intrebam “noua, oare cat de mult ne e-ndeajuns…!?”
O scurta nota: Dragii nostri cititori, va multumim ca ne urmati cu aceeasi rabdare intr-o noua
poveste. Pe placul vostru sau nu, va reamintim ca suntem doritori sa va auzim gandurile si mai
ales criticile…, asa ca daca le aveti, ‘scapati-ne’ un email pe adresa site-ului.

Multumim prietenilor care ne-au ajutat si fara de care realizarea imaginilor nu ar fi fost
posibila: nikonisti.ro si F64.! Ne-am bucurat enorm sa simtim ca atunci cand cerem ajutorul,
cuiva ii pasa!

Nu uitati sa va abonati la casuta din stanga pentru viitorul episod

Sua sdei! un fel de ‘La revedere…